Nu am mai scris de multă vreme. Temele de discuție nu mai curg pe râu în jos, ca mai demult. Poate pentru că s-au epuizat sau poate pentru că nu le mai dau eu voie. Oricum, ideea e că nu-mi place să mă repet. Mai citesc și eu bloguri și când văd că toate articolele sunt despre el și ea, înnebunesc. Ce-or avea oamenii ăștia atâtea de zis despre relații?
Scriam și eu mult despre dragoste, mai ales când n-o trăiam. Când eram single, blogul meu dădea pe dinafară de atâta cunoaștere. Ei bine, când ești într-o relație parcă mai degrabă trăiești iubirea, decât s-o tot scrii pe bloguri.
Nu spun că cei care scriu despre relații nu ar avea una – dimpotrivă, cunosc personal câteva exemple de bloggeri care sunt inspirați de relația lor. Ei bine, eu nu m-am considerat niciodată prea romantică – iar acum știu că se găsesc câțiva care să mă contrazică, spunându-mi că scriu poezii, cum să nu fiu romantică? Dar în mod ciudat, pentru mine scrisul e o terapie, nu neapărat o poezie.
Ședință de consiliere, a unui suflet deschis, în fața zecilor sau sutelor de cititori. Trebuie să ai curaj să îți expui sufletul pe tavă în fața oamenilor și să accepți, fără resentimente, orice critică ce poate să apară. În orice caz, să nu deraiăm prea mult de la subiect.
De ce nu am mai scris? Păi hai să vedem…
- Poate pentru că am avut griji și stresuri inutile, despre care nu am vrut să scriu pentru a nu-mi dezamăgi cititorii. Altfel spus, consider (într-un mod eronat, sper) că oamenii nu au chef de problemele altora, mai ales de ale bloggerilor. Adică ceva de genul: dacă tot își pierde omul ăsta 10 minute din zi ca să-mi citească mie postarea, măcar să fie ceva pozitiv, care să-l trezească la viață, să-l motiveze spre o acțiune benefică lui, etc. Și din cauza asta, mi-am ”interzis” să scriu despre ”problemele” prin care am trecut.
- Poate pentru că nu mi-a venit nimic revelator în minte, în perioada asta… :))
- Poate pentru că s-au epuizat subiectele…
- Nu știu. Așa.
În fine.
Câteodată mi-aș dori să nu existe oameni, căci dacă nu ar exista oameni, nu ar exista nici frica de părerea lumii. Nu ar exista nici standardele pe care noi înșine ni le stabilim, standarde care exprimă o imagine a noastră în raport cu restul lumii. De multe ori, transformăm ceva pur, aflat în stare naturală, în ceva făcut la comandă, după dimensiuni standard.
Poate de asta nu am mai scris, pentru că m-am lăsat prinsă în capcana lumii, crezând că ceea ce voi scrie va fi judecat. Poate pentru că mi-a fost frică de lume. Poate pentru că mi-a fost rușine să spun că și eu am probleme, chiar dacă facebook-ul susține că nu am.
Cert este că întotdeauna există loc de evoluție, în viața oricui. Și cu toate că ne dăm iluminați, sufletele noastre știu cel mai bine fiecare prin ce trece. Și nu am văzut nimic mai trist decât oameni ale căror suflete zbiară, pe când ei zâmbesc cu nonșalanță, schițând plini de seninătate că viața lor e perfectă.
Totuși, uneori nu e chiar așa. În fond și la urma urmei, oameni suntem și atât timp cât viețuim pe pământ, latura asta umană ne va da bătăi de cap.
Dar, să nu ne întristăm. Dumnezeu nu ne-a lăsat chiar așa, în grija nimănui. Avem în noi o latură divină, a cărei dezvoltare continuă ne va duce la împlinirea sensului acestei vieți. De noi depinde spre care latură tindem și pe care vrem s-o desăvârșim.
Dar mă opresc aici… mai multe, data viitoare.
Cu drag,
Diana.