Diana Culic (Blog)

Cum ai defini relația perfectă?

Unii caută un ideal de frumusețe în partenerul/a lor. Alții vor o persoană care să îi înțeleagă, să nu îi cicălească și să le fie prieten. Alții vor pe cineva stabil, atât emoțional cât și financiar, cu care să-și poată construi o viață împreună, cât mai ușor.

Iar alții le vor pe toate.

În oricare din situații, vor exista și conflicte, neînțelegeri sau păreri diferite, oricât de bună ar fi relația sau oricât de tare ați simți că vă potriviți.

Ceea ce este diferit la o relație ”perfectă” e modul în care sunt abordate imperfecțiunile ei. Maniera în care se rezolvă neînțelegerile, conflictele sau dizarmoniile de gândire.

În situațiile mai puțin norocoase, partenerii de cuplu nu sunt complet deschiși unul față de altul, nu sunt cu adevărat sinceri din diferite motive – frica de a părea penibil în fața celuilalt, frica de a nu fi acceptat așa cum este, frica de a fi părăsit, diferite concepte despre cum ar trebui să fie o relație, etc.

De cele mai multe ori, o relație care nu funcționează are la bază lipsa autenticității unuia sau a ambilor parteneri. Atât timp cât cei implicați într-o relație poartă măști, nu va exista de fapt nici o relație adevărată, căci nu putem numi în mod autentic ”relație” o legătură falsă, între un om și o mască.

Problema este că cei mai mulți dintre noi purtăm măști. Unii am crescut cu ideile stupide băgate în cap de propria familie cum că ”nu trebuie să-ți dai toți dinții din gură bărbatului”, tradus ”nu trebuie să le știe el pe toate”.

Din păcate, foarte multe femei acționează așa, refuzându-i din start partenerului lor orice posibilitate de a le cunoaște cu adevărat. Această atitudine însă nu duce decât la o îndepărtare emoțională care în timp se transformă într-o prăpastie de unde nu mai poți reveni.

De fapt, de ce tace femeia (sau bărbatul, nu e neapărat să fie ea cea care tace) e datorită fricii. Unele spun că din iubire, însă dacă tu simți unele lucruri dar te prefaci că ele nu există, de dragul partenerului tău sau pentru a nu-l răni, aceea nu e iubire. Aceea e frică, draga mea, opusul iubirii.

Iubirea rezolvă problemele, nu le ascunde sub  preș. Iubirea te ajută să comunici cu partenerul tău într-un mod armonios, în timp ce lipsa ei te va încuraja să taci, să-i dai pace, să ignori ”problemele” și să-ți vezi de treabă, ceea ce pe termen lung se va concluziona în fie aventuri extraconjugale, fie o relație moartă din punct de vedere emoțional. Uneori e nevoie de iubire față de propria persoană pentru a nu te complace în starea de rău, pentru a nu rămâne închistat în modul ”las-o mă că merge așa”.

E nevoie de o doză de iubire de sine pentru a-ți dori să ai o relație frumoasă, transparentă și solidă. Unii confundă iubirea de sine cu egoismul, însă doar cei care nu au cunoscut-o pe cea dintâi pot să facă asta. Până și unii călugări recunosc iubirea de sine ca fiind o necesitate în viața omului, în cadrul procesului de a ajunge la adevărata iubire de aproapele.

În zilele noastre, iubirea este foarte des confundată cu atașamentul. Văd peste tot cupluri care își jură iubirea însă nu au încredere deloc unul într-altul, ceea ce arată clar prezența fricii, dușmanul iubirii. Să nu mai vorbim despre părinții care ”din iubire” vor să le conducă viața copiilor mult după vârsta la care aceștia se pot descurca singuri.

De fapt, iubirea necesită efort. Citeam asta de curând în cărțile unui mare psihiatru american, M. Scott Peck, și recunosc că inițial mi s-a părut absurd – ”iubirea necesită efort”? Cum adică? Nu e ușor și natural să iubești?

Nu, nu e. E ușor și natural să te îndrăgostești, să ai anumite reacții chimice și biologice în corp, e ușor să te atașezi de rude, de copii, de părinți, de prieteni, etc. Dar aceea nu e iubire. Iubirea se clădește. Iubirea se învață, sacrificându-ți propriile limitări. Punând jos propriile frici, depășind propriile bariere și mai mult, punând în locul lor acceptare și încredere. Iubirea se construiește treptat, extinzându-ți tot mai mult propriile condiționări, până vei ajunge (să sperăm!) să nu mai ai nici o limitare care să se opună iubirii de toți și de toate. Așa se formează iubirea. Uneori în ani de zile, uneori nici într-o viață.

Oriunde nu e iubire e, sub o formă sau alta, frică… Gândește-te la asta. Evident, nu e o frică superficială, nu e la suprafață, nu e ușor vizibilă. Iar a-i da de cap înseamnă a lucra cu tine însuți muuuultă vreme. Drumul acesta al iubirii, după cum am spus, include și iubirea de sine, iar acesta e mai anevoios decât îi vine oricui să creadă. Însă e necesar. 🙂

Așadar, orice relație ”perfectă” are imperfecțiunile ei. Chiar și acele cupluri de tineri frumoși, înalți amândoi, ea model și el actor. Chiar și aceia au problemele lor. Ceea ce transformă o relație aparent perfectă într-una cu adevărat perfectă e inteligența emoțională a fiecăruia dintre parteneri, măsura în care și-au dezvoltat atât iubirea de sine cât și adevărata iubire de aproapele, plus încă alte chestii pe care nu pretind să le știu.

Însă cred că pentru început, acestea două sunt suficiente fiecăruia dintre noi pentru a ne pune pe treabă.

Vă doresc tuturor iubiri autentice și nu atașamente.

Cu drag,

Diana.