Mă-ndeamnă oamenii să scriu, căci n-am mai scris de mult.
Dar ei nu știu că eu tot scriu, însă pe modul ”mute”.
Scriu ba cu lacrimi, noaptea, pe-ntuneric,
Ba cu recunoștința visului feeric.
Dar nu știu ei că vocea mi-e oprită
Curajul aplanat, încrederea zdrobită,
Nu au habar că scriu și șterg și-apoi renunț
Nu au habar că nu mai vreau pe nimenea să-nvăț.
Nu știu ei, oamenii, că n-am ce scrie,
Căci orice text încerc, îmi pare o prostie,
Și că mă-ntreb adesea: ce nebun
Ar fi dispus să creadă că ce zic e bun?
De ce aș ști mai multe decât alții?
Și chiar de-aș ști, de ce m-aș lăuda că știu?
Ce sens mai are lauda de sine
Când scopul e să-ți duci sinele la sicriu?
Cândva credeam că eu le știu pe toate
Atunci scriam frecvent, și predicam
Sperând că unul, altul, poate poate,
Citind – va înțelege despre ce vorbeam.
Cândva voiam să povestesc în lume
Minunile pe care le-am trăit
Acum îmi e de-ajuns singurătatea
Tăcerea, cartea, ceaiul îndulcit.