Vorbeam cu sora mea despre una alta, despre momentul în care te desprinzi de proiecția părinților asupra ta, despre momentul în care te rupi de familie… într-un fel sau altul.
E dureros, pentru părinți. Încă nu sunt mamă, deci n-aș avea de unde să știu, teoretic. Dar totuși, chiar dacă nu am simțit, am încercat să înțeleg acest lucru. Poate datorită faptului că relația mea cu părinții a fost dintotdeauna una destul de zbuciumată… până recent, când lucrurile s-au schimbat.
Vine câte un moment când simțim că părinții sunt de vină pentru tot: pentru că am ajuns niște adulți fără încredere în noi, pentru că nu ne simțim destul de buni, pentru că ne e frică să exprimăm cine suntem cu adevărat, pentru una și alta. Și ajungem să le reproșăm diverse lucruri, care mai de care mai creatoare de răni în sufletele lor… căci într-ale noastre erau deja de mult.
Totuși, când mama îți spune că ți-a vrut doar binele, să știi că are dreptate. 🙂
Ți-a vrut doar binele, în măsura în care îl cunoștea și ea. La fel și tatăl tău. Poate pentru ei binele însemna să îți găsești un job bine plătit, sau să faci o facultate serioasă, deoarece aceia care făcuseră asta pe vremea lor o duceau bine. Poate binele mamei pentru tine, fiică, era să îți găsești un soț bun, credincios, și cu ceva avere, ca să nu trebuiască să te zbați să le oferi copiilor un viitor, așa cum s-a zbătut ea pentru tine. Poate că a vrut pentru tine ce nu a avut ea, crezând că dacă ar fi avut ar fi fost fericită, deci prin urmare tu ar trebui să fii fericită…
Totuși, în aceste momente, părinții ar trebui să nu uite că și ei au niște părinți cărora le reproșează încă multe…
În fine. Regrete, răzvrătiri, suferințe, legături rupte și vorbe grele aruncate ca niște săgeți înveninate…
Oameni buni, opriți-vă! Nu-și au rostul nimic din toate astea!
Copii, părinții v-au iubit și au făcut ce au știut ei mai bine. Ați fost prioritatea lor numărul 1, probabil.
Acum că ați ajuns la un punct de cotitură în viața voastră, vă dați seama că ați fost nu doar iubiți, ci și influențați, fiind tentați să spuneți manipulați? Așa o fi! Dar nimeni nu vă poate manipula fără voia și acceptul vostru… Nu vreau să spun că ”nu e prost cine cere, ci e prost cel care dă”, dar cam asta aș vrea să se înțeleagă. 😀
Lăsând gluma la o parte, nu e doar vina părinților, așa cum nu e nici vina doar a copiilor. E un mix, un amestec de circumstanțe care au condus viața în punctul acesta. Un amalgam de alegeri pe care le-am făcut cu toții, copii și părinți, crezând că așa e cel mai bine.
Nimeni nu te poate obliga să faci nimic, prunc mare ce ești. Cel puțin, nu de la o vârstă încolo.
Iar tu, părinte drag, nu încerca să-ți trăiești a doua oară viața prin trupul și mintea copilului tău… Nu uita că are propriul suflet, propria personalitate, propriile dorințe. E diferit de tine. Are dreptul de a avea alte gusturi, alte preferințe, alte idealuri în viață. Și apoi, de ce ar face ca tine, când în cele mai multe cazuri nici tu nu-ți poți găsi liniștea și pacea? De ce ar crede că tu ești calea?
Vrei să îți urmeze? Fii un exemplu…
Dar lăsând toate astea la o parte și mergând mai în profunzime, de ce să ne tot proiectăm unul asupra altuia așteptări? De ce să alegem să trăim în frică, când putem trăi în iubire și în acceptare? De ce să nu arătăm cu adevărat că iubim, fiind acolo unii pentru alții, cu suport și susținere? De ce să iubim doar când celălalt ne face pe plac? Ce fel de iubire mai e și aia?
Fraților, hai să ne privim unul pe altul ca pe niște ființe vii, la fel ca noi, dar totuși cu un alt drum pe acest pământ. În fond, suntem toți unul aproapele celuilalt… frate îmi e și acela care are aceeași mamă precum mine, frate îmi e și vecinul de la 3…
În fond și la urma urmei, cred că dacă fiecare și-ar vedea de viața lui, să-i caute sensul și adevărata libertate pe care cunoașterea Adevărului o oferă,nu ar mai avea nevoia de a se amesteca altfel în viața celuilalt decât ascultându-l, acceptându-l și iubindu-l…
Cu inima deschisă,
Te îmbrățișez.