CE?!
Îmi spui că nu sunt suficient de bună și că ”e ok asta”?! Adică, pe lângă faptul că nu sunt suficient de bună și că TU îmi spui asta cu atâta nonșalanță, de parcă tu ai fi mai grozavă, mai trebuie să accept și că este perfect în regulă să fiu o mediocră? Ai luat-o razna sau care ți-e problema, lume?
…
Cam așa sună, în mintea mea, o mini conversație cu oricine m-ar pune în fața faptului de a nu fi destul de bună, incluzându-mă aici și pe mine. Poate am trăit cu toții măcar odată acest sentiment. Dacă nu l-ați trăit iar eu sunt singura care simte așa ceva, atunci voilà: – el există!
Am vrut să scriu ceva util oamenilor care mă citesc, ceva cu care să poată să se identifice cei care trec prin această fază, așa cum trec și eu. Dar mi-am dat seama că nu știu ce aș putea spune, deoarece – evident – nu sunt destul de bună.🙂
Nu sunt destul de bună și nici nu am fost vreodată.
Mai bine zis, nu mă știu a fi extraordinară la nimic. (Iubitul meu mi-a spus că știe el câteva lucruri pe care le fac mai bine ca oricine, dar mă abțin de la detalii… 😛 )
Lăsând gluma la o parte, în școală am fost o elevă de nota 10, dintotdeauna. Învățam bine, la toate materiile. La unele înțelegeam, la altele mai copiam, în final având media generală în jur de 9,50. An de an.
Astfel, am terminat liceul printre fruntașii clasei, am intrat la o facultate bună la buget, am tras și acolo pentru a-mi păstra căminul și bursa, ș.a.m.d. Am terminat facultatea pe poziția a doua.
Apoi m-am angajat pe post de asistent manager, pe un salariu de 8 milioane. De aici încolo, lucrurile au început să își schimbe cursul natural. Apăruse o problemă, iar ce era mai trist e că nu banii erau acea problemă, ci sentimentul că îmi irosesc viața, timpul, energia, aptitudinile, talentele, șansa de a trăi. Atunci am început să mă simt prea bună pentru a fi acolo.
Ne simțim prea buni când suntem într-o poziție care nu ne solicită. Care nu ne motivează, care nu ne provoacă suficient, care poate chiar nu e pentru noi. Și atunci, de ce aș prefera monotonia și certitudinea în schimbul provocărilor și al evoluției continue?
Astfel, după mai multe încercări ratate de a-mi găsi un job care să mă provoace, mi-am dat seama că prefer să fac acele lucruri pentru care nu sunt suficient de bună…încă, cu riscul (sau speranța?) că nu voi fi niciodată prea bună.
Am ales să fac acele lucruri la care nu sunt suficient de bună.
Am ales asta deoarece cred că sentimentul de a fi angrenat într-o evoluție continuă este printre puținele izvoare care ne mențin tineri în această viață. Am ales asta deoarece cred că dacă te simți mic în comparație cu ceva, este pentru că acel ceva este valoros. Acel ceva merită. Iar starea ta se datorează fricii și siguranței resimțite în zona de confort.
Sentimentul acesta de ”nu suficient de buni” cred că nu e chiar atât de rău. Înseamnă că mai ai de lucru, cu tine însuți, cu modul în care te vezi, cu felul în care te reprezinți.
A, și încă ceva: poate, în fond și la urma urmei, chiar nu ești suficient de bun pentru ACEL lucru. Ceea ce e perfect ok, deoarece de tine depinde dacă vrei să fii mai bun sau nu.
Nimic nu trebuie, dar dacă vrei să devii mai bun, ar fi util să îți faci loc. Să îți dai șansa să devii mai bun.
Iar asta se face acceptându-te așa cum ești, la nivelul la care ești.
Gras, prea slab, urât, prost, antitalent, ciung, cum vrei tu să te consideri. E perfect ok. Acceptă-te așa cum ești, deoarece prin simplul fapt că ești, Viața îți arată că ea deja a făcut-o: te-a acceptat.
Tu de ce nu ai face-o?
🙂
Cu inima deschisă,
Diana
Un răspuns
Ce tablou uluitor!
Da, am trecut prin toate astea şi trec mereu. Ciclic, presupun, cum zice Trismegistos în Principiul Ritmului: „Mişcarea Pendulului la Dreapta, este egală cu mişcarea Pendulului la Stânga”..