Diana Culic (Blog)

În ultima săptămână tot mai mult îmi vine să mă duc acasă, la Oradea, să merg la școala unde am învățat 12 ani, să o ung cu slănină și să chem toți câini s-o mănânce, așa cum îmi doream să fac când eram copil. De fapt, cred că aș termina mai repede dacă i-aș da foc.

Da, tot mai mult descopăr că pe lângă binele (elementar) adus de cei (prea) mulți ani de școală, perioada de inchiziție (a se citi ”educație”) ne-a încărcat și cu un mare morman de rahaturi, dom’le. Și nu ni le-a pus la pachet, ca să avem și noi o șansă de a nu le căra pe veci după noi. Nu, dom’le, ni le-a băgat în cap. Ne-a băgat câcaturile în cap. (Scuzați-mi limbajul).

Frica de a fi pedepsită – mulțumesc, doamna învățătoare!
Frica de a nu fi suficient de bună – mulțumesc, doamna învățătoare!
Comparația constantă cu ceilalți – mulțumesc din nou, doamna învățătoare! (e t c)

Am avut norocul să nu prea cunosc pedeapsa în familie. Mama era destul de deșteaptă încât să nu ne pună la colț, să ne bată sau alte minuni. Și asta nu pentru că noi, copii, eram foarte cuminți. Thanks God, suntem 3 frați și ne-am trăit copilăria la maxim. Dar cred că mama știa mai multe decât doamna învățătoare. Plus că mai făcea și yoga pe atunci. 😉

Totuși, nu spun că nu am fost certată. Ba chiar destul de mult, căci am fost o problematică, niciodată nu mi-a plăcut să ascult, să fac ce ”trebuie” sau să mă abțin de la comentarii.

În orice caz, frica de a fi pedepsită am învățat-o în școală. Ambiția de a fi mai bună decât ceilalți am deprins-o tot în școală. Dorința de a face ceva mi-a fost susținută de motivația negativă, începând din, wait for it: școală.

Nu îmi prea place că scriu asta acum – ceva negativ, care acuză și dă vina pe altcineva pentru slăbiciunile mele sau pentru incapacitatea mea actuală de a raționa lucid și de a-mi face ordine în cap.  Sunt total de altă părere când vine vorba de principii de viață – ”fiecare e responsabil de ceea ce trăiește”, ”noi ne creăm realitatea”, etc. Da frate, așa e. Cred asta.

Dar culmea e că, în realitatea mea, eu stau și lucrez de vreo câțiva ani buni ca să vindec niște răni pe care ghici cine le-a încasat? Copilul de șapte-opt ani, care nu știa că ”Puiu” nu e prenumele tatălui, ci doar un mod de alint folosit în familie, pe care nu trebuie să-l spui când ești întrebat cum îl cheamă pe tata, însă știa și noaptea în somn că există un liniar la doamna învățătoare cu care ți se dă în palmă.

Iar aici intervine enigma:

– De ce ți se dădea în palmă?
– Păi dacă nu erai cuminte…
– Și… cum nu erai cuminte?
– Dacă nu erai atent la oră. Sau dacă vorbeai. Sau râdeai. Sau… nu mai știu. […pauză de amintiri…] Și apropo, îmi amintesc că în clasa a 7-a am luat o palmă de la o profă, atât de tare încât, pe cuvântul meu, am scăpat pe mine.
– De ce?!
– Că am întrebat-o pe colega mea cât e ceasul.

Dar să revenim la clasele primare…

Doamna învățătoare, știați că fiecare e unic în felul lui și că dacă trebuia să fiu mai bună decât cineva, acel cineva ar fi fost bine să fi fost eu cea de ieri?

Știați că metodele de dat cu liniarul în palmă sau alte idioțenii pe care mi le amintesc au fost mai dăunătoare decât dacă nu aș fi mers deloc la școală în clasele I-IV?

Știați că pedeapsa nu a reușit decât să ne umple de ură față de acele lucruri care trebuiau făcute, în loc să ne motiveze astfel încât să vrem să le facem mai bine data viitoare?

Știați că în ziua de azi îmi tratez ura față de studiu, deoarece poartă amprenta ”obligativității” și a necesității de a fi mai bună decât spuma spumelor?

Știați că palmele peste cap date colegului care scria urât nu îi îmbunătățeau deloc caligrafia și nici nu îi întăreau motivația de a mai încerca?

Știați că problemele dumneavoastră de acasă nu erau menite a le revărsa pe treizeci de copii de șapte ani?

Mai știați oare că țipetele, pumnii în catedră și alte izbucniri violente au creat liniște în clasă, dar din frică, nu din respect?

Știați că concurența care s-a creat în clasă, datorită unor favorizări de-ale dumneavoastră, îi bântuie și azi pe acei copii, acum adulți de douășapte de ani?

Doamna învățătoare… whatever. Probabil nu v-a fost ușor. Și cu siguranță ați făcut ce ați știut mai bine. Eu vă iert și vă mulțumesc pentru tot, în orice caz. Au fost și bune printre cele rele, căci iată: știu să scriu! 😀

Și slavă Domnului, profit de asta la maxim… 😉